Povestea lumilor – partea II

Va intrebati, ma gandesc, de unde vine graba mea de a scrie la inceputul unui blog, o poveste insipida despre o fata care se plimba dintr-o lume in alta, fara a face mare lucru.

Raspunsul este ca povestea ma urmareste de multa vreme, trage de mine si insista sa o povestesc si am apucat sa promit … ca are loc in fata pe blog… A facut o concesie la comentariile mele, pentru Sarea-in-bucate si Muriel, care a fost dragoste la prima vedere, dar mai departe… nu a mai fost chip sa scap de ea.

Si da, exact asta e ideea povestii, ca in lumea desertului de piatra, fata nici nu putea sa faca mare lucru, in schimb in lumea cea verde, a padurilor, raurilor si lacurilor, a campiilor si muntilor, acolo erau atat de multe de cunoscut si de facut, incat fata din poveste plutea ca o frunza dusa de vant de colo-colo, tot timpul, mai departe si mai departe…..

In lumea verde locuiau oameni si fata mult si-ar fi dorit sa ramana undeva, pentru ca uneori singuratatea o apasa in calatoriile ei si alteori se hranea cu radacini, care nu prea tineau de foame. Tovarasi de calatorie nu avea, cu toate ca intalnise oameni de treaba pe alocuri, nimeni nu parea sa calatoreasca in lumea verde mai departe de strictul necesar.  Uneori intalnea pe drum oameni si alte fiinte cu care nu si-ar fi dorit sa se intalneasca, dar totdeauna, o lasau in pace dupa ce o speriau zdravan.

Unele comunitati pe care le-a intalnit erau … interesante, s-ar putea spune, insa de peste tot, dupa o vreme, pleca. A cunoscut o comunitate de Mormaiti , foarte pasnici, care mergeau mai tot timpul cu capul in pamant, mormaindu-si reprosuri  fara incetare – educatia le cerea sa faca asta. A stat foarte putin intr-o comunitate de Luptaci, care credeau ca viata e o lupta de la un capat la altul si se salutau lovindu-se cu bete peste picioare, ca sa nu uite acest fapt. Simpatici i-au fost Grabistii, un popor de oameni grabiti permanent, care dadeau unii peste altii si nu se mai salutau deloc, fiind atat de grabiti … Ar mai fi fost poporul Intrecatorilor, cei care se intreceau permanent pe ei insisi si pe ceilalti, neavand astfel liniste nici un moment – imediat ce intreceau pe cineva intr-o privinta, ramaneau in urma din alte puncte de vedere, si tot asa, se tot comparau si o luau de la capat. Fata a ramas in fiecare comunitate o vreme, dar simtea ca ii lipseste ceva tot timpul; se straduia din rasputeri sa traiasca langa acei oameni, pana intr-o zi, cand pleca din nou.

Unele locuri le-a ocolit de la distanta, pentru ca se auzeau din departare strigate si tipete infioratoare. Un Mormait ii povestise ca exista oameni care nu pot trai fara sa faca rau altora sau siesi – se arunca singuri sau unii pe altii in copaci sau in apa sau in pietre si altele asemenea. Sau poate chiar chinuie animale si alte bazaconii si i – a indicat pe unde ar trebui sa mearga, ca sa nu intalneasca aceste situatii cu totul neplacute.

Dar nimeni nu i-a indicat pe unde sa mearga ca sa ajunga in lumea ei, asa ca a fost o calatorie lunga si cu multe peripetii.

Dar cand a ajuns, a stiut ca a ajuns si si-a spus „Aici voi ramane multa vreme”.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Povestea lumilor – partea II&8221;

Care e parerea ta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s