Catre o mama

Alex Haley Quote

I remember my mother’s prayers and they have always followed me. They have clung to me all my life.

Abraham Lincoln

Draga mamica de copil mic, pe foarte scurt vreau sa-ti scriu, ca a creste un copil nu este un joc, nu este o poezie, nu este un camp cu flori. Bineinteles, in anumite situatii rare, poate fi de la cap la coada o experienta pozitiva, pentru mama, copil si familie. Dar vreau sa vad si eu acea familie, pentru ca este o familie de sfinti. Ori noi, pamantencele de la bloc, cu vecini care renoveaza, somn pe sponci si pacate fel si fel, functionam altfel. Functionam imperfect. Functionam cu erori, cu reparatii, cu dureri.

Avem in spatele nostru exemplul mamelor si bunicilor noastre, care au crescut unul, cinci, zece copii si care, noi suntem dovada vie, au avut succes. Au avut succes pe de o parte si pe de alta parte, avem ce critica, pe ici pe colo. Vrem sa fim ca ele, dar nu chiar ca ele. Vrem sa avem rezultate stralucite cu copiii nostri, dar nu vrem sa mergem pe caile acelea batute deja, care implica si ceva erori.

Sa deschizi drum nou, nu e usor, chiar daca vorbim de drumul din padure, chiar daca vorbim de un drum nou in educatie. Strabunicul meu a lucrat la caile ferate din Vestul salbatic, cu pusca la picior si un accident de munca, care aproape l-a lasat orb. Dar a lucrat. Asa si noi, lucram. Nu din greu, fizic, ci din greu, ca responsabilitate. Suntem dintre primele generatii care se informeaza si au acces la informatie de calitate referitoare la cresterea copiilor. Nu vorbesc de ingrijire, vorbesc de crestere, in ansamblu.

Uneori nici mamele sau surorile sau prietenele nu ne inteleg apasarea, grijile, durerile. Ne expediaza, ne ironizeaza, nu ne asculta, ele la randul lor trecand sau netrecand (pt ca s-au inselat) prin aceleasi furci. Pana mai acum cateva zeci de ani omul se gandea ca daca pune o bucata de paine copilului in mana si arunca o haina pe el, asta e tot. Restul vine de la sine. Si, mai devreme sau mai tarziu, venea. Mamele nu prea aveau timp sa se gandeasca la finesuri, erau scutece de spalat de mana si cate si mai cate munci grele. Acum insa stim ca se poate face mai mult, dar nu intotdeauna stim si cum, si ce, si cand. Uneori ceea ce stim se bate cap in cap cu orice altceva. Si ce sa alegi pt copil, pt viitorul copilului tau?

Aceasta e greutatea responsabilitatii, insa, daca stai acasa cu bebe, stii cum iti vine uneori sa fugi oriunde, chiar si la un serviciu. E monotonie si rutina multa, uneori copilul pare hotarat sa ramana bebelus for ever sau invata ceva nou, apoi o ia inapoi. Uneori e bolnav si cererile lui nesfarsite sunt epuizante. Uneori frica e enorma din cauza unor boli debilitante. Uneori nimic nu pare sa mearga, pentru ca suntem atat de prinse intr-un valmasag de emotii care nu-si gasesc locul si rolul in mintea noastra, incat ne coplesesc. Iar sotii, de la care cerem intelegere, nu au cum sa inteleaga ce se intampla inauntrul femeii si copilului. Chiar nu au cum. Doar cativa psihologi s-au incapatanat sa foreze in abisurile astea si unul a fost fericitul  Winnicott, care a inteles atat de bine treaba, ca a scris multe carti despre mame si copii. Si a zis ceva Winnicott, ceva maret pt un barbat, a zis ca mamele sunt „suficient de bune”. Acestea sunt mamele obisnuite, mamele noastre, noi insine, fetele noastre, mamele care nu trec prin tragedii (cum ar fi o boala grava), ci doar prin dureri si griji. De aceea, in toate cartile sfinte, mama e privita cu veneratie. Mama care se daruieste „suficient” familiei (nu total, nu roz, nu idealurile din romane), devine MAMA.

O mama cu pacate, cu defecte, cu lipsuri mari, ca mine, care are pacatul mandriei, al maniei si cate si mai cate. Si care plange pe tacute pt greselile pe care le face. Simt ca e inevitabil, data fiind experienta mea. Pot sa ma straduiesc sa fac mai mult, dar nu pot fi altcineva decat sunt. Un singur lucru nu am voie: sa ma dau batuta. Sa ma retrag. E o functie pe viata.

Dragi mame, sunteti cel mai bun lucru care s-a intamplat copiilor vostri in aceasta viata! Chiar daca in jur, mai insinueaza unii ca institutiile sau bonele va suplinesc, eventual cu rezultate mai bune. Asta e caca-marketing. Ca sa mergeti repede la munca si sa produceti, sa puteti apoi consuma mai mult. Dragele mele mame suficient de bune, faceti ce e de facut.

Uite ce zice o femeie:

Anunțuri

Doar n-o sa schimbi tu lumea!

Am auzit-o de curand: „Ce-ti bati atata capul sa scrii, doar n-o sa schimbi tu lumea”. Raspunsul meu a fost, in capul meu: „Evident ca nu schimb eu lumea”. Atunci pentru ce scriu? M-am gandit, printre una si alta, de ce scriu? si alt raspuns nu am gasit, decat ca scriu pt mine, pt ca ma simt atat de inertiala, ca schimb orice maruntis atat de greu, incat oglinda scrisului ma ajuta sa vad ca miscarea mea de melc merge catre ceva,

Scriu ca sa ma schimb pe mine. Scriu ca sa aflu lucruri noi de la cei care ma citesc si raspund cu propria lor parere. Cineva imi spunea pe facebook ca „aveti mult de lucru, trebuie sa cautati un specialist” (cu referire la alergia lui Ioan). Am cazut imediat de acord ca asa e si am intrebat ce fel de specialist sa caut? Chiar speram ca persoana sa imi poata spune ceva nou. Era vorba de un specialist in psihosomatica, adica un psiholog :).

Preocuparea mea pt subiectul polipilor vine tot din discutii si s-ar putea sa aiba multa relevanta pt noi, dat fiind ca polipii se asociaza deseori alergiilor. Tot sap dupa metode de prevenire, in momentul asta, si deocamdata am gasit doar calea homeopata. Cateodata cineva ma intreaba ceva straniu si asa ajung sa citesc despre cele mai interesante subiecte (de exemplu, un eseu comparativ despre hainele de lana si materiale sintetice utilizate de catre cataratorii profesionisti).

Si la ce imi trebuie mie toate astea? Pai de exemplu, sa mai scap de ignoranta coplesitoare in care traiesc si eu, si altii. O doamna care scrie pe facebook pe un grup care are ca subiect cartile, face reclama televizorului ca mijloc de educatie. Pare extrem de convinsa ca face bine ce face, de aceea am lasat-o in pace. Polemica nu a schimbat vreun fir de par din capul omenirii, deci o las balta inainte de a incepe. Dar nu voi obosi sa repet aici, in spatiul meu privat-public, ca televizorul e nociv pt copii, din mai multe motive: da o dependenta feroce, inlocuind progresiv activitati relevante pt dezvoltarea copilului; schimba cablarea creierului la copii (fiind o activitate pasiva, incetineste formarea conexiunilor cerebrale) si schimba chimia cerebrala in sens rau, din pacate. Toate acestea concura la a transforma copiii nostri in bieti imitaci (vezi si luptacii din Povestea lumilor) ai persoanjelor de la televizor, cum vad in fiecare zi in parc. Un baiat se porneste sa cante refrenul de la „Bob the Builder”(el mi-a explicat) cand urca in buldoexcavatorul din parc; deslusesc cu greu ceva despre faptul ca cineva nu iubeste munca. Asta nu e dezvoltarea vorbirii nici pe departe. Fetitele sunt victimele care imi inspira o tristete pana la lacrimi. La 4-5 ani, isi dau parul pe spate precum o vampa, inainte de a se  da pe tobogan canta „You are my love” cu mimica, gesturile si postura cantaretei. Ieri am vazut o fetita de 7 ani, rujata, care isi misca soldurile foarte… provocator.  Ioan s-a cam speriat de ea, pt ca nu a putut s-o identifice exact: adult sau copil? Si sunt doar cateva minute de observatie!

Asta-i cu TV-ul. Si acum, ca tot vorbim de educatie, eu inca nu m-am hotarat: Waldorf sau homeschooling; insa ceva stiu sigur. 4 ani e varsta minima pt intrarea in colectivitate. Inainte ca Ioan sa isi defineasca reperele individualitatii lui, ale familiei lui, ale grupului de apartenenta al familiei lui, nu merge in nicio colectivitate. Mai intai si-ntai si-ntai se construieste personalitatea si se educa sentimentul de apartenenta la familie, apoi se construiesc relatiile sociale. Educatia pe care o transmitem noi, pune accent pe relatia emotionala, pe dezvoltarea valorilor si reperelor sufletesti. Educatia mintii ramane in plan secund, cu toate ca nici ea nu sta pe loc (a invatat alfabetul si numerele, dar nu stie toate culorile, par exemple). Valorile se transmit prin imitatie, cum s-a vazut azi, cand a spus prima data unei batrane „doamna”, asa cum spun si eu. Biata femeie, gata sa planga de bucurie cand l-a auzit! 🙂 Sau faptul ca uneori aduna gunoaiele de prin parc si le duce la cos, cu toate ca nu i-am cerut vreodata ceva in privinta asta :). Transmiterea valorilor cere timp, cantitate si calitate in interactiuni. Asta nu se poate face fast and furious, sau cu precious quality time. E o chestiune foarte exacta, matematica as zice: cat timp investeste parintele in relatia cu copilul, atat ROI va avea in adolescenta si tineretea lui. Oare ruptura intre generatii nu e o inventie moderna? Ba da! Pt ca ruptura e in primul rand emotionala si incepe chiar acum, in primii ani. Nimeni nu poate explica, in locul meu, reactia mea la piciorul lui Ioan care plescaie intr-o balta si ma stropeste consistent cu noroi. Nimeni nu poate fi atat de convingator ca mine, ca mie nu imi place noroiul pe pantalon, apa pe tricou si mancarea in cap. Reguli simple si clare si emotii si mai simple si mai clare. Sunt nervi, sunt bucurii, sunt toate felurile de emotii care ne leaga zi de zi si apoi ii creeaza lui Ioan baza de decolare catre ce va fi sa fie mai tarziu.

Acu’, ce sa zic, poate ca lucrurile par la fel, dinafara privind si ochii inchizand. Ori ca il duci la cresa, ori ca il plantezi acasa sau in terariu, copilul tot creste, o bruma de limbaj tot prinde si pare la fel ca toti ceilalti. Pentru orice problema aparuta peste varsta de 2 ani, exista cateva argumente care merg la orice: asa e el (copilul) sau seamana cu familia sotului (sotiei). Asta se numeste proiectie, merge de cand lumea si ne mai scade din vinovatia de parinti. Pe termen lung, copilul e de vina, ca e asa si asa, si asta se poate vedea foarte devreme, cam de la cateva luni (am auzit nenumarate texte de acest gen). Putem deci dormi linistiti, din moment ce cresa/gradinita/scoala si televizorul se ocupa de educatia copiilor nostri.

Iar daca esueaza, ei sunt responsabili, evident.

Si daca nu ne seamana si se simt cazuti din Luna, in familie, tot din cauza lor e si asta.

Si tot asa, pe calea spre suferinta. Bineinteles, pana acum ne-au spus altii multe, si pe fata si pe dos. „Asa fac toti, trebuie”. Dar inima noastra stie. Inima mamelor plange cand nu mai pot fi langa copii. Este o ambivalenta si o suferinta teribila si din partea parintilor si din partea copiilor, cand se despart pt multe ore pe zi sau multe zile la rand. Dar cine mai asculta ce spune inima cand se strange in piept?

Robert Louis Stevenson

Putere si adevar

Las la o parte proiectatul meu articol despre niste carticele geniale ale Luciei Muntean de la fina mea din bebelibrarie.ro si va povestesc o intamplare de azi, care mi-a umplut sufletul de bucurie.

Azi am fost cu Ioan si cu femei. Sunt si eu tot femeie, si nu pare nimic deosebit in asta. Dar este. De multe ori ies cu Ioan in parc si dimineata si seara, doar noi doi. Ne straduim sa cunoastem alti copii si alti parinti, ca sa avem companie si un ferment de dezvoltare, ceva, totusi, nu ne iese prea des. Prietenele care locuiesc in zona au si ele program incarcat in ultima vreme, asa ca e intr-adevar exceptional sa merg in parc cu o prietena dimineata si sa ma vad cu alta prietena la pranz.

Starea pe care am avut-o in urma acestor intalniri m-a dus cu gandul la cartea lui Jean Liedloff, Attachment Parenting, o carte de antropologie pe care fiecare parinte ar trebui sa o citeasca de cel putin 3 ori inainte de a deveni parinte! Liedloff a stat cu un trib „primitiv” si a observat timp de ani de zile ce fac, cum fac si cu ce gratie au reusit sa o ia si prizoniera la un moment dat! „Primitiv” este in ghilimele deoarece acesti oameni care se afla ca tehnologie la nivelul epocii de piatra, poate, au o inteligenta emotionala si un sistem familial atat de bine pus la punct, incat noi ne numim barbari in raport cu ei. Cel putin din punct de vedere al cresterii copiilor si al educatiei emotionale, cu siguranta noi suntem la nivelul epocii dinainte de piatra si ei sunt sky-rocket.

Daca aveti curiozitatea de a afla ce faceti in epoca de piatra, cititi cartea :). Eu va povestestesc despre mine, despre faptul ca pt mine citirea acestei carti a insemnat o cotitura semnificativa in viziunea mea despre copil. Ioan este cum este, deoarece l-am purtat in manduca pana la 11 luni aproape zi de zi (cand a inceput a se deplasa singur in picioare), a dormit in pat cu noi aproape din prima zi de viata, nu l-am lasat sa planga si l-am purtat si prin casa in sling, in brate, in carca, l-am alaptat la cerere pana la un an si 6 luni (uneori de cate 10 ori pe noapte si 10 ori pe zi cand ii ieseau dintii sau a fost bolnav, asta a fost greu) si asa mai departe… tot ceea ce se numeste Attachment Parenting (denumire asociata cu dr. Sears, care a furat de la Liedloff ideea).

Bineinteles, parinte atasat, poti sa fii cu adevarat, intr-o structura familiala care incurajeaza, ofera suport si premiaza atasamentul. Mai pe romaneste, ai nevoie de sprijinul atasamentului celor din jur, pt a oferi copilului un atasament sanatos. Asa se intampla si in tribul indian in discutie (fapt pe care Sears l-a sarit in teoria lui): mamele locuiesc fiecare cu mama ei, iar daca o mama ramane orfana, ea e rapid „adoptata” de o matusa si se muta in casa ei, impreuna cu intreaga familie. Subliniez aici ca acesti indieni sunt foarte pasnici si au un mod de comunicare care dezamorseaza conflictele in mod elegant. Intreaga structura sociala e orientata catre constientizare si comunicare, iar copiii sunt bine continuti in aceasta „supa” de emotii pozitive si sprijin reciproc.

De ce m-a dus gandul la toate acestea dupa intalnirea cu prietenele mele? Pentru ca starea mea s-a modificat vizibil, fara a face nimic altceva. M-am observat cu uimire cum am devenit mai relaxata, mai rabdatoare si dispusa sa-l iau cu „usurelul” pe Ioan, care poate fi destul de incapatanat cand e obosit. Efectiv, am simtit o putere noua in a sustine tot ce inseamna ingrijirea si mangaierea lui Ioan. Si puterea ma gandesc ca vine din adevar, din faptul ca avem nevoie unii de altii cum are nevoie pamantul de apa pt a rodi si focul de aer pt a se aprinde. Iar femeile-mame au mare nevoie de sustinerea altor femei, a altor mame, mai ales daca isi petrec mult timp cu un copil mic. Aceasta putere feminina impartasita e mai importanta de o mie de ori decat toate patuturile, caruturile, scutecele si toate obiectele prostesti pt copii, la un loc! Pe care, mamele, zapacite de marketing, le doresc, le planifica, la vaneaza si le viseaza.

Tare as vrea sa simt in fiecare zi puterea din adevarul acesta, al femeilor, al mamelor. Adevar nespus, care nu beneficiaza de marketing, de publicitate, de recomandare, pt ca nu costa bani. Ce putem face, zi de zi, pentru a aduce aceasta putere in vietile noastre de mamici si de adulti?

Ma gandesc la asta.

http://www.continuum-concept.org/

http://www.continuum-concept.org/cc_defined.html

Gand despre iubirea de mama

Nu am simtit vreodata cu atata acuitate iubirea mamei mele, ca acum. Chiar daca ea a adormit vesnic, acum, cand sunt si eu mama, simt ca transmit mai departe nu ceva al meu, secretat de mine, ci ceva ce mi s-a daruit prin viata care am primit-o.

Si-acum e o onoare sa vad cum acest dar, in felul lui particular, imi duce copilul mai departe. Asa ca, mama draga, in felul asta il poti tine si tu putin in brate pe Ioan. Darul tau a rodit, si se intoarce la tine.