Pestera balaurilor – o metafora despre dependente

A fost odata o familie de balauri care traia intr-o pestera mare. Pestera lor era adanca si spatioasa, racoroasa vara si calduroasa iarna. Era ceea ce le trebuia balaurilor, care uneori se retrag in adancul pamantului, alteori se trag in cate un colt, vara la umbra iar iarna la caldurica. Pestera avea la intrare si o gaura in tavan, prin care intra soarele, ploaia si vantul, dar care nu deranja pe nimeni, fiind loc destul pentru adapostirea intregii familii.

Intr-o zi, un fir de iarba a rasarit in pestera si s-a bucurat de razele de soare care patrundeau prin tavan pana la pamantul pietros. Firul acela firav a inceput sa se intinda dupa soare, in fiecare zi inca putin, pana cand a devenit un copacel, stalcit deseori de labele groase ale balaurilor. Avand noroc de apropierea unei pietre, copacelul a crescut spre lumina si a crescut si a crescut, pana a devenit un pom in toata regula, iesind prin spartura.

Pe balauri, copacul nu i-a suparat cu nimic. Ba dimpotriva, se bucurau primavara de parfumul florilor lui, iar toamna adunau frunzele lui uscate si le puneau in pestera, ca sa doarma mai bine. Obisnuindu-se cu el, nici nu – si mai aminteau de vremurile cand copacul nu exista in pestera, parca era dintotdeauna acolo.

Si a crescut copacul falnic si puternic, cu radacini groase care intrau adanc intre pietre, sa gaseasca apa si ramuri mari care se intindeau deasupra pesterii. An de an, copacul sorbea apa tot mai din adanc si ploaia tot mai de sus, pentru ca el iubea umezeala. Si an de an, stancile se macinau, sub asaltul picaturilor de apa si al radacinilor.

Intr-o zi oarecare, pestera si-a dat obstescul sfarsit, prabusindu-se. La inceput, stancile au huruit, pierzandu-si ordinea si echilibrul in sfaramaturi, apoi au plecat la vale, in toate partile. Balaurii, mari si mici, au iesit nauciti afara, numai ca sa vada cum pestera se umple de praf si pietre. Casa lor nu mai era.

Au plecat in bejenie balaurii, au cautat o pestera potrivita pentru o familie numeroasa si au gasit-o. De atunci, invataturile balauresti care se dadeau din generatie in generatie s-au imbogatit cu aceasta: pestera si copacii nu se impaca! Locul copacilor e in padure!

Tata balaur adauga uneori: „sa-ti fie pestera fara sparturi” si „ce s-a spart trebuie astupat”, „pentru ca orisice copac a fost la inceput doar un firicel”.

*Folosesc aceasta povestioara pentru a-i explica lui Ioan, cum se poate ca lucruri minunate pentru alti oameni, sa fie totusi nepotrivite pentru noi (e.g. desenele animate).

Si cum se poate ca lucrurile cu care eram obisnuiti  pana la un moment dat, sa nu fie totusi bune pentru noi (e.g. glutenul).

Cum, obiceiuri proaste, pot parea ademenitoare.

Si cum orisice obicei prost a fost la inceput doar o tentativa.

SONY DSC

Anunțuri

Prima pagina din carticica

Nu va imaginati ca am stat degeaba: am scris, am desenat, am asudat (de groaza) si am nasit 2 fini, frumosi ca florile si veseli ca zorile. Ii puteti vedea si pe facebook, in like-urile mele 🙂 si pe mireasa aici, pentru dovada:

Photo: Multumesc Catalin Cimpan, Tatiana Lori, Mari Mave-Daniliuc, Cristina Runcan :X !!!

Iar carticica? Este la editare, inca, dar se incheaga. Alta asteapta la rand. Iar desenele, care sunt extrem de importante pentru o carte adresata copiilor de un an – doi – trei, vin mai greu, insa de dimineata am indraznit la prima pagina. Mai am muuuuult de lucru la desen, voi face un curs pentru ilustratie (m-am hotarat ca vreau, cu toate ca sotul nu ma crede…).  Iat-o mai jos (calitatea scanului nu e grozava, dar lucram si la asta):

Aventuri de Ingeras - Dulapul suparat1

Cartea se va numi „Dulapul suparat” si este o relatare fidela a unei intamplari din viata noastra, gestionata in totalitate de ingerasi. Seria se numeste „Aventuri de Ingeras” si va fi cat mai mare :). Pur si simplu nu am gasit pe piata ceva de acest gen pentru Ioan. Si mai nou, da, fac si paine bio, ceea ce imi aduce o imensa usurare :). Si da, voi scrie la blog in continuare, si da, am o gramada de noutati de impartasit!

 

Cine a furat barlogeala sau povesti terapeutice pentru toate varstele

Tot ceea ce este povestit, fie se structureaza, ia fiinta in psihicul nostru, fie se destructureaza si dispare. De aceea povestim, de aceea vorbim, de aceea mergem la preot sau la terapeut sau pe umarul prietenului sau pe genunchii mamei. Pentru ca realitatea sa ia fiinta in psihicul nostru, are nevoie de cuvant, de aceea, „La inceput a fost Cuvantul”, asa cum scrie la inceputul Evangheliei lui Ioan.

Ioan al meu are probleme de adormire de la inceputurile lui, din cauza dermatitei. Dupa ce adoarme, este un mare dormitor, cu 10 – 11 ore pe noapte de somn zdravan. Dar pana atunci…. dureaza uneori ore, de obicei doar una. Cu siguranta ca problemele de adormire decurg si din reactiile mele absolut prostesti la dificultatile lui de adormire. Pana cand, m-am hotarat sa recrug la povesti, pentru a repara procesul de adormire stricat in cei 2 ani si jumatate.

Si il reparam cu o poveste, care este in plina desfasurare, adica nu am ajuns la sfarsitul ei. Nu a fost ceva premeditat, pur si simplu povestea a venit la noi: un baiat, Som-n-am-Bula, nu putea dormi pentru ca Regina cea Rea ii furase „barlogeala” (cuibarirea aceea placuta de dinaintea somnului). De somnul lui Som-n-am-Bula se ocupa insa mai multi Sfinti Ingeri si Ingerasi, care recupereaza cu multe peripetii barlogeala in fiecare seara. Iata-l mai jos pe cel mai mic dintre ei:

IngerilaIngerila din Povestea lui Som-n-am-Bula

Ingerila e mic si la inceputuri, el merge deseori pentru sfaturi la Ingeras, care vorbeste cu Sfintii Ingeri si alti Sfinti, mai ales Sfantul Nicolae si Sfantul Stelian. Pe Sfantul Nicolae l-am vazut ieri in biserica, cand am mers la inchinat :). Toate aceste personaje le desenez, ca sa le poata vizualiza mai bine. Nu va arat acum mazgaliturile :).

Bineinteles, copilul meu s-a identificat imediat cu Somnambula. Eu il contrazic, ii spun: „Dar tu ai barlogeala, mama, nimeni nu ti-a furat barlogeala”. El sta si se gandeste, nu e foarte convins ca are cu adevarat barlogeala. Si aici incepe discutia, adica povestea sa se deruleze: daca Regina cea Rea poate veni sa fure barlogeala, daca el e un pitic adevarat sau nu samd. Dupa cateva zile de povestit si desenat, aseara a reusit sa adoarma repede, insa imediat dupa am adormit si eu, deci nu m-am mai putut uita la ceas. Povestea insa ne-a prins si o vom continua in fiecare zi, pana cand se va ivi si deznodamantul potrivit. Deocamdata, Regina-cea-Rea si Ingerii isi disputa in fiecare zi barlogeala lui Somnambula. Sunt convinsa ca acest deznodamant va veni de la Ioan in modul cel mai neasteptat si va insemna sfarsitul problemelor lui de adormire. Sunt atat de curioasa ce va inventa!

Bineinteles ca am citit multe povesti cu persoanje care la sfarsit (a)dorm, obosite si cu toate acestea, problemele au persistat. Ceva nu s-a legat cu experienta lui….

Am mai scris despre povesti  si imagini terapeutice aici: https://jurnaldecomuniune.wordpress.com/despre-sanatate-si-alergie/adieu-insomnie/

si aici: https://jurnaldecomuniune.wordpress.com/educatie-prin-proximitate/ar-fi-o-cartecum-sa-te-vindeci-cu-o-poveste/

Povestile terapeutice se pot folosi si pentru adulti, la fel de bine.

Ati folosit vreodata povesti pentru problemele copiilor? Spuneti-mi si mie! 

 

Gand despre bunici si parinti

Bunicii sunt precum pontoanele: te poti ancora de ei sau iti poti sparge barca, depinde de manevre.

Sigur, te poti da mare ca ancorezi in larg si vii inot pana la mal, insa doar bunicii pastreaza hainutele uscate.

Parintii sunt motorul barcii, depinde de ei cata putere au ca sa poarte copilul in larg.

Iar cand au ajuns cu totii in larg, parintii renunta putin, copilul ia vaslele si o porneste catre telul lui. Iar daca nu are un tel pana atunci, o porneste hai-hui si telul nu intarzaie sa apara.

La Sihastria Putnei

Gand despre progres

La inceput, e doar un chin si atat. Nu inteleg, nu stiu, nu vreau.

Dupa un timp, incep sa ma mobilizez, sa fac efort. Incep sa inteleg, mai aflu una-alta si cel mai important, vreau.

Dupa mult mai mult timp, efortul meu se transforma in obisnuinta. Ma simt bine facand efort, pt ca am inteles, am mai aflat si nici nu mai trebuie sa vreau. Incepe sa imi placa.

Dupa si mai mult timp, obisnuinta devine bucurie, nu numai ca inteleg, acum simt ca este bine ceea ce fac.

Si candva, cumva, in final, chinul devine binecuvantarea vietii mele.

http://addictivebehaviors.wordpress.com/2011/05/05/how-to-make-real-change-and-transform-your-life/