Am scris, am sters

Am scris, am sters, am scris despre panza de paianjen pe care o vad cum se destrama si elefantii cazand din ea, unul dupa altul, am scris despre fetita care avea harul de a primi de la Dumnezeu ceea ce cerea si, cercetata fiind de preot cum se roaga a spus: „Doamne, Doamne, tu stii ce avem nevoie; sarut-mana” si despre ceea ce vad in jur, de cand m-am nascut: numai aparente si numai aparente care inseala.

Si apoi am sters tot, ca sa va spun, ca doar Dumnezeu stie ce este dincolo de aceste aparente si doar Dumnezeu stie ce este aceasta prabusire in haos, care nu se mai termina. Nici nu s-o fi numind prabusire, Dumnezeu i-o zice inceput si toate inceputurile sunt grele si apasatoare. Om pleca si noi in sfarsit din tara Luptacilor, catre lumea Oamenilor, poate ne-or fi ajuns lipsa dragostei, molia si rugina.

Am crezut cu tarie ca omul adaposteste comori nebanuite nici de el si ca e nevoie doar de o lopata si un tarnacop ca el sa-si dezgroape diamantele brute, pentru a le slefui si a straluci in lume. Comorile sunt si vor fi totdeauna, putini insa punem mana pe tarnacop. Si m-am tot intrebat de ce si cu toate ca aveam raspunsul, nu il vedeam.

Acum dar, raman aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea.

Nu v-ati intrebat de ce oare dragostea, care este cea mai mare dintre ele, dupa cum spune apostolul, este ultima si nu prima? M-am tot gandit si intro zi am vazut ca este credinta care muta muntii si darama orice, care fara dragoste nu este nimic si este nadejde fara sfarsit, care trece de orice obstacol si care fara dragoste nu este nimic. Dar om care sa aiba dragoste si deznadajduit si care sa nu creada in ceva, nu am vazut. Intai se invata credinta, apoi se invata nadejdea si dragostea vine daca vrea la noi. De suntem neincrezatori, disperati si fara speranta, de obicei ramanem in lumea Luptacilor. Nici un deznadajduit nu pune mana pe lopata sa sape in sine, pentru ca nu crede ca este ceva pretios in sine.

De aceea, multe comori raman tacute in adancurile lor. Pentru ca nu exista reguli ale dragostei, pentru ca fiecare imaginam in aceleasi cuvinte altceva si pentru ca cei fara speranta unei lumi mai bune si fara credinta in mila lui Dumnezeu nu pleaca mai departe din nicio lume, oricat de lipsita de dragoste ar fi ea.

Povestea lumilor – sfarsit

Am avut un vis:

Visam ca traiesc in lumea oamenilor, locuiesc intro casuta, mancam la aceeasi masa, spun si ascult povesti, am grija de copii, adica ceea ce fac de obicei. Visam ca trecusera multi ani de cand eram in lumea oamenilor si ca m-am trezit intro dimineata, am mancat, am povestit si am plecat la o plimbare prin padure. M-am plimbat, mult timp, singura, in visul meu, pana cand am ajuns la o margine, o alta faleza, dincolo de care erau doar culorile, toate culorile pe care le-am vazut in viata mea. Stateam jos pe margine, picioarele imi atarnau libere si desculte si eram foarte bucuroasa: culorile erau minunate, degetele de la picioare mi se rasfirau jucaus, bataiam din picioare, priveam in jur si nu ma mai saturam de privit. Linistea plutea peste nimicul din care veneau culorile.

M-am trezit si mi-am zis: Un vis frumos, pe care il voi tine minte pana atunci.

Povestea lumilor – VI

Invat sa devin om si asta imi ia tot timpul.

In lumea oamenilor, a deveni om este o intreprindere de o viata. Scriu foarte putin, oricum atata timp cat povestesc si ascult, toti oamenii sunt multumiti. Sunt o poveste vie, care creste cu fiecare zi si la care ma gandesc in fiecare zi sa o trec pe hartie.

Ei imi spun foarte simplu: cand va veni timpul.

Invat cu copiii oamenilor si devin precum ei; aici umanitatea se invata din pantecele mamei.

Eu ce am invatat pana acum? Sa mormai reprosuri, sa ma lupt pentru viata…. Numai automatisme. Am supravietuit, da, am supravietuit! Acum ma intreb: cat din mine a supravietuit cu adevarat?

Am povestit asta unui batran care sta de multe ori la bucatarie. Zambeste si tace.

Mi-a raspuns: Omul are mugurele umanitatii in eternitate, cauta-l si il vei gasi in tine. Ingrijeste-l, si intrun an mugurele va fi mladita, in doi ani va fi copacel. Ingrijeste-l tot timpul si in zece ani el va fi arbore puternic. Iar pomul celalalt, in zece ani va muri, va putrezi si il va hrani pe acesta, care va trai recunostinta pentru tot. Gandeste-te la avantaje: vei avea ce povesti!

Povestea lumilor – IV

Iata povestea care m-a facut o Povestitoare.

Pe cand ma aflam in comunitatea Luptacilor – cei convinsi ca viata e o lupta – am auzit o femeie strigand: „Cuvintele….. cuvintele…”. Se apropia de mine, mergand incet si strigand pe un ton ferm, de avertizare, acelasi cuvant. La un moment dat, in apropierea mea s-a oprit si a inceput sa vorbeasca tare si repede, cu sine insasi:

„Oamenii au pierdut cuvintele, usile s-au zidit, ferestrele sunt acoperite de scanduri”.  Era o femeie nebuna, care mi-a trezit curiozitatea. Imediat in mintea mea a rasarit intrebarea: „oare de ce spune ca oamenii au pierdut cuvintele?”. Oamenii vorbeau in jurul ei, ii auzea si ea, daca nu cumva va fi fost surda…. Nici nu a trebuit sa o intreb ceva, pentru ca vorbea pentru sine, repede, cu siguranta, ca si cum ar fi stiut ca o asculta cineva, cu toate ca ar fi fost greu sa isi dea seama de asta.

„Oare ce vor face, bietii de ei? Se vor zidi de vii in case? Au pierdut cuvintele si acum sentimentele lor abia mai palpaie, coplesite de golul care ii inunda. Sufletul si-a pierdut facliile, asa se intampla, totul incepe de la aceste cuvinte micute, de la gesturile marunte, de la privirea salutatoare, care ne tin impreuna, asa cum stancile muntilor sunt tinute la un loc, in calea torentelor, de firavele radacini ale pomilor.  Radacinile, cuvintele, sunt zdrobite de stanci intro clipita, cand vine ceasul acela, dar pana atunci, tot muntele sta cum sta, in plasa lor, iar radacinutele firave macina incet – incet stanca si o transforma intrun viitor pamant….

Cand vine ceasul acela…. atunci incepi sa vezi golurile, stancile se pierd unele de altele, ceea ce altadata parea plin, pentru ca nu ii dadeai atentie, devine gol si gata. Si e evident ca gol a fost de mult timp, doar ca am uitat sa privesc!

Nu lupta, nu geniul, nu eroismul ne tin la un loc, ei inspira, dar fara ei…. ei sunt precum copacii seculari, in jurul lor creste o lume, dar ce va face acea lume in ziua cand copacul, trasnit se prabuseste? Va merge inainte, cum va putea, dar stii, fara privirea ta, va merge schioapa, fara salutul tau, sufletul lumii e inchis.

Ce simpla doctorie, pentru toate sufletele! Cuvintele simple care lecuiesc golurile, fricile, pierderile, disperarile noastre, ale tuturor… Daca ai spune multumesc de o suta de ori intro zi, oare multumirea ar refuza sa iti umple sufletul si oare celalalt n-ar fi vindecat de lipsurile lui? Va spun, multumirea ar curge in suflete fara oprire! De-ai spune iarta-ma o data si bine, oare n-ai stii apoi ce inseamna cu adevarat sa ierti, sa iti para tie rau, pentru greseala celuilalt, in asa fel incat greseala s-ar vindeca pe ea insasi, fiind total inutila? De-ai spune ca iti pare rau sau ca iti pare bine, de-ai spune ce simti, nu s-ar umple lumea de miresmele recunoscatorilor care au primit in dar increderea ta in ei?  Si de-ati privi pe cel de langa voi, cine-ar indrazni sa va ia vederea? Daca m-ai saluta cu vorba sau privirea, n-as fi eu om , ca si tine, in aceasta viata pe care o traversam impreuna?

Cuvintele si micile gesturi ale vietii noastre, acestea tineau lumea … acum o mai tin inca, pe ici, pe colo…dar arborii cei falnici sunt inca sus si nimeni nu vede destramarea de jos. Cuvintele … cuvintele….”

Apoi femeia a plecat incet, exact asa cum venise. Si mi-am adus aminte ca mi-am spus in gand ca e nebuna, privind insa Luptacii care se loveau in chip de salut, m-am trezit intr-o lume de nebuni, prin care trecuse un om normal.

Aceasta a fost prima poveste pe care am spus-o, cea care mi-a dat meseria de Povestitoare si numele de Cetate.