Povestea lumilor

Povestea lumilor – partea I

Povestea incepe intr-o rulota plina de muste, infipta parca de cand lumea la marginea unui desert, dar si in mijlocul unui desert, daca pot spune asa. In rulota era cald ziua si frig noaptea, muste tot timpul si o atmosfera incleiata, in care locatarele se zbateau impreuna cu mustele. Apa era doar din cand in cand, nisipul scrasnind in dinti, tot timpul.

Ziua, cand ieseai din rulota, soarele te izbea in creier prin reflectarea in desertul pietros, te inconjura cu o stralucire beata, naucitoare, care iti lasa stelute pe retina pentru tot restul zilei. Noaptea nimeni nu iesea din rulota, de frica lucrurilor care se puteau intampla.

In rulota locuiau o bunica, fiica ei si nepoata. Nepoata era adolescenta, mama era intre 2 varste, iar bunica isi spunea de acum batrana, cand intr-o dupa-amiaza, cand soarele se mai domolise, fata se departa de rulota neobisnuit de mult si descoperi marginea. De fapt mersese foarte putin chiar, insa nimeni nu se mai indepartase de rulota mai mult de 3 pasi, din cate isi aducea ea aminte.

Marginea desertului sa fi fost insa la 50 de pasi de rulota, ceea ce era foarte – foarte mult pentru ea. De ce tocmai atunci s-a gandit sa mearga atat de departe, nu stia nici ea. Dar ceea ce descoperi la marginea de piatra, o atragea de acum in fiecare zi la apusul soarelui sa mearga 50 de pasi si sa-si imagjneze calatorii nesfarsite.

De pe marginea desertului de piatra se vedea jos, foarte jos, o alta lume – o lume foarte diferita, cu paduri verzi, rauri si raulete, campii si lacuri, dealuri, munti, atat de multe minunatii, atat de diferite de ceea ce vazuse fata pana atunci! Prima data a incercat sa le spuna mamei si bunicii ceea ce vazuse la marginea de piatra, insa ele pareau cu totul absente cand fata descria cu entuzism culorile pe care le vazuse si singurele lor comentarii au fost legate de distanta periculoasa dintre lumi si posibilitatea unei caderi, fatale de la o asemenea inaltime.

Fata mergea pe margine si admira lumea-de-jos si se gandea cum ar putea ajunge acolo. Marginea stancoasa pe care se afla era imposibil de coborat fara un echipament special, pe care ea nu il avea. O parasuta cu care sa pluteasca pe langa zid, era o posibilitate riscanta, se putea zdrobi de el din cauza curentilor de aer. Se putea arunca pur si simplu, in speranta ca in lumea-de-jos gandurile functioneaza mai bine dect parasutele. Sau poate intr-o zi, lumea in care era si lumea cealalta vor sta una langa alta. Dorinta fetei de a trece in lumea raurilor si a padurilor era cu fiecare zi mai puternica, pana cand, stand pe marginea de piatra, a vazut cum lumea-de-jos se ridica. Fata a sarit in picioare, speriata, caci lumea de jos se ridica foarte repede catre ea si intr-o clipita a depasit-o si a urcat deasupra desertului  la o inaltime inaccesibila, ca o faleza enorma de piatra, la 50 de pasi de rulota lor!

Fata era inghetata de spaima, privind la enorma stanca ce se inaltase mai sus decat putea ea vedea, dar cu toata frica, gandul ei era la trecerea dintr-o lume in alta. Mintea ei cauta febril o posibilitate, cand lumea cealalta a inceput sa coboare cu viteza si a coborat pana a ajuns lumea-de-jos, ca si inainte. Dar acum nu s-a mai oprit din balansul ei ametitor si a urcat si a coborat de cateva ori, timp in care fata incerca sa isi dea seama cum ar putea sari dintr-o lume in alta, in asa fel incat sa nu cada intre cele 2 faleze de piatra, ce se macinau una pe cealalta scrasnind.

Fascinata de posibilitatea de a merge in lumea verde, fata uitase de mama si de bunica ei. Nici nu le auzise cum coborasera din rulota si cum, de la cei 3 pasi distanta de rulota, pe care nu ii depasisera vreodata, o strigau pe nume si o implorau sa se intoarca. Fata luase hotararea de a trece dincolo, insa ii era foarte greu sa faca ceva sau sa gandeasca un plan cand, in spatele ei, mama si bunica o strigau, iar in fata ei, faleza se misca ametitor de repede. Dar dupa cateva miscari a inceput sa se vada o incetinire si o restrangere a balansului, care tindea sa alinieze acum cele 2 luni. Fetei ii era insa teama sa astepte oprirea balansului, gandindu-se ca lumea-de-jos se poate prabusi oricand acolo unde fusese, adica foarte, foarte departe de lumea ei. Asa ca a apreciat distanta pana la un pom cat mai apropiat de marginea lumii verzi si a calculat cam cat trebuia sa fie de mare saltul, ca sa nu fie prinsa intre stancile in miscare. A privit in urma si a facut cu mana un semn de adio mamei si bunicii care stateau in acelasi loc, strigand-o fara vlaga si apoi s-a concentrat asupra saltului pana la copacul de care voia sa se agate. Si a facut saltul si s-a incolacit in jurul copacului din toate puterile ei, de teama sa nu cada.

Si chiar in acea clipa, lumile s-au aliniat, desertul de piatra era langa padurea verde si nici macar o crapatura nu se mai vedea intre ele. Zgomotul infernal a incetat si chiar si mama si bunica au tacut. De uimire, fata a uitat sa dea drumul copacului, caci iata, acum cele doua lumi erau de fapt una! Apoi si-a revenit incet-incet, a dat drumul trunchiului zgrunturos si foarte VIU si a privit in urma la bunica ei si apoi la mama ei si apoi iar la bunica ei si la mama ei. Si a vazut in ochii lor hotararea de ramane acolo unde erau, chiar daca ea se departa in lumea cea noua. De fapt, le era imposibil sa se miste mai departe de cei 3 pasi, trecusera poate prea multi ani in aceasta limita sau pur si simplu uitasera cum e sa vrei ceva – altceva decat ai tot vrut. Fata le-a privit indelung, apoi le-a facut inca o data cu mana, s-a intors si a plecat prin padure, foarte repede si fara a intoarce capul.

Povestea lumilor – partea II

Va intrebati, ma gandesc, de unde vine graba mea de a scrie la inceputul unui blog, o poveste insipida despre o fata care se plimba dintr-o lume in alta, fara a face mare lucru.

Raspunsul este ca povestea ma urmareste de multa vreme, trage de mine si insista sa o povestesc si am apucat sa promit … ca are loc in fata pe blog… A facut o concesie la comentariile mele, pentru Sarea-in-bucate si Muriel, care a fost dragoste la prima vedere, dar mai departe… nu a mai fost chip sa scap de ea.

Si da, exact asta e ideea povestii, ca in lumea desertului de piatra, fata nici nu putea sa faca mare lucru, in schimb in lumea cea verde, a padurilor, raurilor si lacurilor, a campiilor si muntilor, acolo erau atat de multe de cunoscut si de facut, incat fata din poveste plutea ca o frunza dusa de vant de colo-colo, tot timpul, mai departe si mai departe…..

In lumea verde locuiau oameni si fata mult si-ar fi dorit sa ramana undeva, pentru ca uneori singuratatea o apasa in calatoriile ei si alteori se hranea cu radacini, care nu prea tineau de foame. Tovarasi de calatorie nu avea, cu toate ca intalnise oameni de treaba pe alocuri, nimeni nu parea sa calatoreasca in lumea verde mai departe de strictul necesar.  Uneori intalnea pe drum oameni si alte fiinte cu care nu si-ar fi dorit sa se intalneasca, dar totdeauna, o lasau in pace dupa ce o speriau zdravan.

Unele comunitati pe care le-a intalnit erau … interesante, s-ar putea spune, insa de peste tot, dupa o vreme, pleca. A cunoscut o comunitate de Mormaiti , foarte pasnici, care mergeau mai tot timpul cu capul in pamant, mormaindu-si reprosuri  fara incetare – educatia le cerea sa faca asta. A stat foarte putin intr-o comunitate de Luptaci, care credeau ca viata e o lupta de la un capat la altul si se salutau lovindu-se cu bete peste picioare, ca sa nu uite acest fapt. Simpatici i-au fost Grabistii, un popor de oameni grabiti permanent, care dadeau unii peste altii si nu se mai salutau deloc, fiind atat de grabiti … Ar mai fi fost poporul Intrecatorilor, cei care se intreceau permanent pe ei insisi si pe ceilalti, neavand astfel liniste nici un moment – imediat ce intreceau pe cineva intr-o privinta, ramaneau in urma din alte puncte de vedere, si tot asa, se tot comparau si o luau de la capat. Fata a ramas in fiecare comunitate o vreme, dar simtea ca ii lipseste ceva tot timpul; se straduia din rasputeri sa traiasca langa acei oameni, pana intr-o zi, cand pleca din nou.

Unele locuri le-a ocolit de la distanta, pentru ca se auzeau din departare strigate si tipete infioratoare. Un Mormait ii povestise ca exista oameni care nu pot trai fara sa faca rau altora sau siesi – se arunca singuri sau unii pe altii in copaci sau in apa sau in pietre si altele asemenea. Sau poate chiar chinuie animale si alte bazaconii si i – a indicat pe unde ar trebui sa mearga, ca sa nu intalneasca aceste situatii cu totul neplacute.

Dar nimeni nu i-a indicat pe unde sa mearga ca sa ajunga in lumea ei, asa ca a fost o calatorie lunga si cu multe peripetii.

Dar cand a ajuns, a stiut ca a ajuns si si-a spus “Aici voi ramane multa vreme”.

Povestea lumilor – III

Ma numesc Cetate si sunt Povestitoare. Suntem 5 Povestitori cu totul, si pe langa povestea lumii acesteia, pe care o consemnam impreuna si separat, eu trebuie sa spun si povestea lumilor prin care am trecut.

Am ajuns aici si am intrebat cum se numeste aceasta lume. Aceasta este Lumea Oamenilor, mi s-a raspuns. Am intrebat daca pot ramane in Lumea Oamenilor. Sigur, mi s-a raspuns, aceasta este Lumea Oamenilor. Mi s-a parut ca raspunsul ascunde ceva si am intrebat de ce imi repeta acelasi lucru. Mi s-a raspuns: “Aici este Lumea Oamenilor si toti oamenii sunt primiti”.

M-au intrebat cine sunt si am raspuns ca nu stiu.

M-au intrebat daca stiu vreun Mestesug, sau Arte, sau Stiinte. Am spus ca nu stiu. Cu adevarat, altceva decat supravietuirea si alergatul mai departe si mai departe, nu stiam.

Am fost intrebata ce imi place sa fac si am raspuns ca nu stiu. Mi-au spus: povesteste-ne ceva din Lumi. Si, trecand de emotia care imi gatuia vocea, le-am spus povestea de mai jos.

Apoi mi-au spus: tu vei fi Povestitoare, vei scrie despre Lumea Oamenilor si despre toate lumile pe care le-ai vazut. Vei scrie despre lumile prin care ai trecut, cum ai ajuns la noi si povestea pe care ne-ai spus-o, asa cum au fost.

Ce sa scriu, am intrebat? Scrie despre tine, au spus ei, asa noi vom putea simti ce ai simtit tu, vom putea vedea ce ai vazut tu si astfel vom fi una cu tine; astfel lumea noastra se va imbogati cu toate celelalte lumi pe care le-ai vazut.

Cum te cheama, m-au intrebat. Nu stiu, le-am spus. Ei m-au privit si au spus pe rand:

– Ai vazut si ai simtit multe.

– Si ai ramas aceeasi.

– Te vei numi Cetate?

– Da, am raspuns, ma numesc Cetate.

Asa am ajuns sa scriu aceasta Poveste, pe care am inceput-o ca si cum ar fi povestit-o altcineva, fara numele meu, pentru ca nu il aveam pe atunci.

Povestea lumilor – IV

Iata povestea care m-a facut o Povestitoare.

Pe cand ma aflam in comunitatea Luptacilor – cei convinsi ca viata e o lupta – am auzit o femeie strigand: “Cuvintele….. cuvintele…”. Se apropia de mine, mergand incet si strigand pe un ton ferm, de avertizare, acelasi cuvant. La un moment dat, in apropierea mea s-a oprit si a inceput sa vorbeasca tare si repede, cu sine insasi:

“Oamenii au pierdut cuvintele, usile s-au zidit, ferestrele sunt acoperite de scanduri”.  Era o femeie nebuna, care mi-a trezit curiozitatea. Imediat in mintea mea a rasarit intrebarea: “oare de ce spune ca oamenii au pierdut cuvintele?”. Oamenii vorbeau in jurul ei, ii auzea si ea, daca nu cumva va fi fost surda…. Nici nu a trebuit sa o intreb ceva, pentru ca vorbea pentru sine, repede, cu siguranta, ca si cum ar fi stiut ca o asculta cineva, cu toate ca ar fi fost greu sa isi dea seama de asta.

“Oare ce vor face, bietii de ei? Se vor zidi de vii in case? Au pierdut cuvintele si acum sentimentele lor abia mai palpaie, coplesite de golul care ii inunda. Sufletul si-a pierdut facliile, asa se intampla, totul incepe de la aceste cuvinte micute, de la gesturile marunte, de la privirea salutatoare, care ne tin impreuna, asa cum stancile muntilor sunt tinute la un loc, in calea torentelor, de firavele radacini ale pomilor.  Radacinile, cuvintele, sunt zdrobite de stanci intro clipita, cand vine ceasul acela, dar pana atunci, tot muntele sta cum sta, in plasa lor, iar radacinutele firave macina incet – incet stanca si o transforma intrun viitor pamant….

Cand vine ceasul acela…. atunci incepi sa vezi golurile, stancile se pierd unele de altele, ceea ce altadata parea plin, pentru ca nu ii dadeai atentie, devine gol si gata. Si e evident ca gol a fost de mult timp, doar ca am uitat sa privesc!

Nu lupta, nu geniul, nu eroismul ne tin la un loc, ei inspira, dar fara ei…. ei sunt precum copacii seculari, in jurul lor creste o lume, dar ce va face acea lume in ziua cand copacul, trasnit se prabuseste? Va merge inainte, cum va putea, dar stii, fara privirea ta, va merge schioapa, fara salutul tau, sufletul lumii e inchis.

Ce simpla doctorie, pentru toate sufletele! Cuvintele simple care lecuiesc golurile, fricile, pierderile, disperarile noastre, ale tuturor… Daca ai spune multumesc de o suta de ori intro zi, oare multumirea ar refuza sa iti umple sufletul si oare celalalt n-ar fi vindecat de lipsurile lui? Va spun, multumirea ar curge in suflete fara oprire! De-ai spune iarta-ma o data si bine, oare n-ai stii apoi ce inseamna cu adevarat sa ierti, sa iti para tie rau, pentru greseala celuilalt, in asa fel incat greseala s-ar vindeca pe ea insasi, fiind total inutila? De-ai spune ca iti pare rau sau ca iti pare bine, de-ai spune ce simti, nu s-ar umple lumea de miresmele recunoscatorilor care au primit in dar increderea ta in ei?  Si de-ati privi pe cel de langa voi, cine-ar indrazni sa va ia vederea? Daca m-ai saluta cu vorba sau privirea, n-as fi eu om , ca si tine, in aceasta viata pe care o traversam impreuna?

Cuvintele si micile gesturi ale vietii noastre, acestea tineau lumea … acum o mai tin inca, pe ici, pe colo…dar arborii cei falnici sunt inca sus si nimeni nu vede destramarea de jos. Cuvintele … cuvintele….”

Apoi femeia a plecat incet, exact asa cum venise. Si mi-am adus aminte ca mi-am spus in gand ca e nebuna, privind insa Luptacii care se loveau in chip de salut, m-am trezit intr-o lume de nebuni, prin care trecuse un om normal.

Aceasta a fost prima poveste pe care am spus-o, cea care mi-a dat meseria de Povestitoare si numele de Cetate.

Povestea lumilor – V

In mine toti viaza

si viata lor ma-nvie;

Acum sunt data vietii.

Sunt, pur si simplu, vie.

Povestea lumilor – VI

Invat sa devin om si asta imi ia tot timpul.

In lumea oamenilor, a deveni om este o intreprindere de o viata. Scriu foarte putin, oricum atata timp cat povestesc si ascult, toti oamenii sunt multumiti. Sunt o poveste vie, care creste cu fiecare zi si la care ma gandesc in fiecare zi sa o trec pe hartie.

Ei imi spun foarte simplu: cand va veni timpul.

Invat cu copiii oamenilor si devin precum ei; aici umanitatea se invata din pantecele mamei.

Eu ce am invatat pana acum? Sa mormai reprosuri, sa ma lupt pentru viata…. Numai automatisme. Am supravietuit, da, am supravietuit! Acum ma intreb: cat din mine a supravietuit cu adevarat?

Am povestit asta unui batran care sta de multe ori la bucatarie. Zambeste si tace.

Mi-a raspuns: Omul are mugurele umanitatii in eternitate, cauta-l si il vei gasi in tine. Ingrijeste-l, si intrun an mugurele va fi mladita, in doi ani va fi copacel. Ingrijeste-l tot timpul si in zece ani el va fi arbore puternic. Iar pomul celalalt, in zece ani va muri, va putrezi si il va hrani pe acesta, care va trai recunostinta pentru tot. Gandeste-te la avantaje: vei avea ce povesti!

Povestea lumilor – sfarsit

Am avut un vis:

Visam ca traiesc in lumea oamenilor, locuiesc intro casuta, mancam la aceeasi masa, spun si ascult povesti, am grija de copii, adica ceea ce fac de obicei. Visam ca trecusera multi ani de cand eram in lumea oamenilor si ca m-am trezit intro dimineata, am mancat, am povestit si am plecat la o plimbare prin padure. M-am plimbat, mult timp, singura, in visul meu, pana cand am ajuns la o margine, o alta faleza, dincolo de care erau doar culorile, toate culorile pe care le-am vazut in viata mea. Stateam jos pe margine, picioarele imi atarnau libere si desculte si eram foarte bucuroasa: culorile erau minunate, degetele de la picioare mi se rasfirau jucaus, bataiam din picioare, priveam in jur si nu ma mai saturam de privit. Linistea plutea peste nimicul din care veneau culorile.

M-am trezit si mi-am zis: Un vis frumos, pe care il voi tine minte pana atunci.

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Povestea lumilor&8221;

  1. Demult aveam un vis care se repeta, dar insasi acest lucru se putea sa fie un vis. In visul care se repeta, decorul era identic, ma aflam intr-o camera, stateam in pat sub plapuma. Camera nu o cunosteam, vedeam ferestre, vedeam usi, vedeam diverse sertare si aceeasi intrebare aparea in vis: „de ce nu te dai jos din pat sa vezi ce e in sertare, sa vezi unde dau usile si ferestrele?” Dar in vis, nu ma dadeam jos din pat, aveam atat curiozitatea de a explora, cat si paralizia de a nu face nimic. Tot ce faceam era sa constat ca nu sunt suficient de interesat sa aflu unde sunt.

    Parca sunt asemanari cu povestea ta …

    Apreciază

Care e parerea ta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s