Cateodata viata ne face surprize chiar si la noi acasa, in cel mai banal si cunoscut loc de pe Pamant, acolo unde stim cu ochii inchisi unde este sapunul, patul si lingurita. Cu toate acestea, accidentele casnice mortale, grave sau demne de luat in seama nu sunt o raritate. Si regula asta tocmai ce am invat-o si eu acum exact 3 saptamani. Inca mai simt urmele ei, cu toate ca in fiecare zi ma simt mai bine. Poarta numele din titlu, traumatism craniocerebral, adica, mai pe romaneste, lovitura la cap. Ingerul meu pazitor a avut de lucru cu mine in ziua respectiva…. putea sa fie mult mai rau!
Cum a fost posibil ca la mine in casa sa patesc asa ceva? Nu imi aduc aminte nici acum, am amnezie referitor la acele secunde. Imi aduc aminte ca m-am urcat pe o scara ca sa ridic hainele de vara pe dulap, bine ambalate intr-un sac vidat, mare si greu. Cam 20 de kg. Am mai facut isprava asta cu alti saci, nu era o noutate. Apoi m-am sprijinit de dulap, ca sa imi iau avant si scara a inceput sa danseze sub mine. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc a fost o durere cumplita in creier, care m-a facut sa strig si sa izbucnesc in plans. Mai rea decat durerea a fost senzatia de dezorientare, nu stiam cine sunt, unde sunt, cum il cheama pe sotul meu, de la cine pot cere ajutor. Copilul are 6 ani, se uita la mine si astepta, total dezorientat si el, pentru ca nu vazuse ce s-a intamplat. A auzit bufnitura din camera alaturata, a venit si a luat sacul de haine de pe mine si apoi s-a asezat pe scaun, nestiind ce sa faca. Se pare ca lesinul meu a durat un minut sau doua, pentru ca el nu a apucat sa se sperie cu adevarat, dar a avut timp sa ia sacul de pe mine.
Prin meseria mea, stiu nitica neurologie. Absolut neintamplator, am ajuns si la spitalul Bagdazar la urgenta, de 2 ori, cu matusa si unchiul meu, cu accidente grave. Stiu ce se intampla acolo. Accidentul meu nu a fost de targa, eram pe picioare si eram candidatul a ore de asteptare pe un scaun, sambata seara. Capul ma durea ingrozitor, aveam tulburari de echilibru si orientare, aveam un hematoame imense pe piciorul stang, totusi, nu eram o „urgenta”, cum sunt cele care vin la Urgenta la spitalul de neurologie Bagdazar. M-am gandit ca am un copil de 6 ani in grija si vorbind cu o ruda care are experienta in urgente, am ramas in propria mea ingrijire.
Dupa ce mi-am revenit cat de cat, am scos pasta de turmeric din frigider si am inceput sa mananc cu lingura mare. In 2 saptamani am mancat peste 500 de grame de pudra de turmeric. M-a ajutat atat prin scaderea inflamatiei cerebrale, cat si prin efectul analgezic, pentru ca 3 nopti am dormit cam prost: ma durea capul la locul impactului, dar ce ma dureau ceafa si oasele fetei de la zguduitura! Piciorul era ca zdrobit, durea la orice miscare, pentru ca o vena foarte mare s-a spart. Turmericul a fost pe locul intai si a ramas asa si in ziua de azi, cand mananc minim 3 linguri mari zilnic.
Am inceput sa beau ceai, litri de ceai. Am observat ca am nevoie de stimularea circulatiei cerebrale si imi fac bine ceaiurile incalzitoare: ghimbir, turmeric si obisnuitul meu paducel combinat cu troscot, lavanda si roinita pentru relaxarea sistemului nervos. Daca beam ceai, ma simtea mai bine, daca nu beam ceai, ma simteam ingrozitor. Cam 2 litri de ceai a fost portia minima pentru cel putin o saptamana.
A doua zi fiind duminica, mi-am adunat toate puterile si am plecat la biserica, la parintele duhovnic. A fost o decizie, similara cu cea pe care am luat-o inainte de a avea copilul si pe care am descris-o in alt articol, care ar merita detaliat. Am ales sa merg sa cer vindecare de la Dumnezeu. Inainte de a iesi pe usa, m-am aplecat sa ma incalt si aproape am cazut. Ceva apasa pe centrul echilibrului si cand ma aplecam, trebuia sa ma tin de ceva ca sa nu cad. Mi-am spus: „Trebuie sa am grija sa nu ma aplec, sa rog copilul sa se aplece pentru mine”. Asa am mers la biserica. Am asteptat sfarsitul liturghiei, am mers la parinte si l-am rugat sa imi faca rugaciune pentru sanatate. Si el, fara nicio intrebare, mi-a luat capul in maini si s-a rugat cu multa durere pentru mine. Nu am vorbit nimic mai mult, era o zi cu multe evenimente si era foarte ocupat. Dar plecand din biserica, am facut o inchinaciune pana la pamant, intentionat. Si nu am mai cazut spre stanga, ceea ce mi-a dat un sentiment de bine, recunostinta fata de lucrarea lui Dumnezeu si speranta ca voi fi bine. Am simtit ca Dumnezeu mi-a pus, literalmente, Mana Lui buna in cap, prin intermediul parintelui.
Ce am mai facut? Am cumparat si un extract de Ginko Biloba si un extract gemoterapic de vita de vie, unul pentru circulatie cerebrala, celalalt pentru intarirea vaselor de sange.
Somnul face bine in orice situatie, dar dimineata, dupa 10 – 11 ore de somn, ma dureau toate. Dupa o mare portie de turmeric, un ceai si un ginko, viata redevenea suportabila. Mi-a facut bine sa ma intind in timpul zilei, cu toate ca nu s-a intamplat de multe ori.
Lana mi-a facut bine si am purtat-o, din cap pana in picioare, cu toate ca nu era vremea inca. Aveam nevoie de caldura ei pentru decontractarea musculaturii si pentru protectia organismului meu epuizat de traumatism. O recomand de la perna si pilota pana la colanti si bluze de piele. Efectele ei de conservare a energiei organismului sunt documentate si argumentate de altii, recomandarea mea este sa purtati lana oricand, dar mai ales daca ati suferit un traumatism de orice fel. Dormiti pe lana si sub lana, imbracati-va si incaltati-va cu lana, acoperiti scaunele cu lana. Va va ajuta sa va refaceti.
As vrea ca in viitor sa scriu un articol despre sursele de lana testate de mine si folosite cu succes de ani de zile.
Alimentatia antiinflamatoare a fost, in tot acest timp, o prioritate. Nu am avut o pofta grozava de mancare si am suplinit cu alimente concentrate si pe cat posibil vii, legume, fructe, seminte, hrisca, ulei de masline si putin peste. Am fiert numai ceea ce este absolut necesar (lintea, dar nu ceapa, orezul, dar nu morcovul, cartoful, dar nu usturoiul samd). Ca de obicei, nu am prajit absolut nimic si nu am incalzit grasimi, nu am mancat zahar, ulei de floarea soarelui, gluten si lactate (toate aceste alimente sunt puternic inflamatoare prin natura lor).
Natura este foarte importanta in vindecarea oricarei probleme, implicit a celor traumatice. Nu am facut mult efort, nu am alergat dar am mers cativa kilometri pe jos, in parc, aproape in fiecare zi, incercand sa stau cat mai mult la soare, pentru reenergizarea organismului meu epuizat.
https://www.huffingtonpost.com/jennifer-edwards/natures-healing-effects-o_b_640887.html
Toate acestea le-am facut pe rand, pe masura ce simteam ce imi face bine si ce nu.
M-am vindecat, incet – incet. Am ramas cu amnezie referitoare la accident (cum m-am lovit atat de rau la picior?) si cu o tulburare de memorie, care se remite, zi dupa zi. Dar ce a fost mai grav, acel ceva ce apasa pe centrul echilibrului, s-a vindecat in biserica.
Bineinteles, m-au intrebat mai multe persoane daca totusi, am de gand sa merg la medic. Da, am de gand, cand ma voi simti in stare sa merg, pentru un control. Si cand voi sti ca am copilul acasa, in siguranta, si ca ma intorc acasa. De ce? Pentru ca atunci voi putea recepta ingrijirea medicala ca pe un dar, nu ca pe un traumatism suplimentar. Daca as fi mers in acea sambata la Bagdazar, numai prezenta langa oameni grav bolnavi, ar fi fost un traumatism suplimentar, pentru o persoana slabita si sensibila. Nu mai spun ca personalul de la urgenta poate fi grabit, neatent, dur. Domnul doctor Cacovean Adrian, a exprimat mult mai bine decat mine cum poate duritatea actului medical declansa si agrava o boala incipienta. „Toate bolile considerate cu componenta genetica, cum ar fi poliartrita reumatoida, spondilita ankilozanta, starile trombofilice etc, au o perioada initiala cand sunt inactive, apoi la un moment dat devin prezente in viata pacientilor. Ceva pare sa activeze genele la un moment din vioata pacientului. Acel ceva nu este decat emotia, socul emotional prin care trec pacientii. Contactul cu sistemul sanitar, punerea cate unui diagnostic pompos, investigatiile, controalele medicale, medicatiile agresive si uneori interventiile agresive, sunt traume emotionale suplimentare, care se adauga celui initiale si care nu mai lasa apoi pacientul sa se faca bine, constituindu-se ca boli iatrogene mai grave decat boala de inceput. Inactivarea acestor gene se face prin intelegerea cauzei reale a bolilor, respectarea principiului primum non nocere (o trauma majora este comunicarea de catre medic a unui diagnostic nefast, cand iti spune direct ca ai cancer si nu mai ai de trait sau trebuie sa fii mutilat prin operatii de exereza majore si iradiat si otravit prin citostatice si ca oricum o sa mori) si tratamente capabile sa induca inactivarea expresiei genei patologice si inducerea exprimarii genelor sanatoase. Asa cum a venit o boala, asa pleaca atunci cand se face ce trebuie si vine ingaduinta de vindecare de Sus! Sa nadajduim toti la vindecare si sa o cerem de Sus si de la medic.”
Ce as mai fi putut face? Sa iau remedii homeopate, pe care din pacate nu le-am avut in casa si nici nu mi-a trecut prin creierul meu inflamat sa le cer unei prietene… Iata ce se recomanda la traumatisme de mai multe tipuri, remediul principal fiind Arnica, sub forma de pilule, dar si de gel cu aplicare locala.
Nu in ultimul rand, am reflectat care este mesajul acestei „caderi in gol” pentru mine si am ajuns la concluzii pe care de atunci, ma straduiesc sa le pun in aplicare.
Sa va dea Dumnezeu sanatate!
Daca ati avut experiente similare si puteti aduce completari, orice adaugire la cele de mai sus este binevenita!
Sursa foto: https://doxologia.ro/canon-cantari/canonul-de-rugaciune-catre-ingerul-pazitor-al-vietii-omului
Jurnal de educaţie 
Care e parerea ta?